Despre viaţă şi interacţiune

Am aflat de asta azi, si mi s-a parut interesant. Designerii ştiu de ce

Design de curriculă. Ar fi un proiect interesant.

Să se analizeze

• actorii (studenţi, profesori, companii IT, Facultatea de Informatică, statul român),
• nevoile şi scopurile actorilor (continuarea studiilor – studenţi, carieră şi salarii – studenţi şi profesori, nevoile pieţei IT, nevoile societăţii române, nevoile Facultăţii),
• constrângerile existente (pregătirea profesorilor, pregătirea studenţilor, resursele disponibile, nivelul de trai etc.)
• curricula existentă şi nivelul la care îndeplineşte nevoile actorilor

Pe baza analizei, să se fixeze

• viziune,
• strategie şi obiective pe termen lung, mediu, scurt

…şi să se creeze o curriculă care să permită îndeplinirea acestei strategii şi, în funcţie de priorităţi, a scopurilor actorilor implicaţi.

Nu zic că actuala curriculă e bună sau rea. Nu zic că un proiect de genul ăsta nu există deja (m-aş bucura să aflu că există şi că nu se rezumă la discuţii în consiliu).

Sunt doar curios dacă Facultatea, sau facultăţile în general, au o evidenţă a studenţilor după absolvire; dacă ştiu unde sunt angajaţi; dacă ştiu ce le-a folosit şi ce nu. Dacă ştiu câtor din ei le-au folosit unele materii, şi câtor altora. Sau o imagine clară a pieţei IT şi a nevoilor angajatorilor. Îmi închipui că ar fi de ajutor.

Şi de aici îmi vin încă 2-3 idei de proiecte pentru cursurile de programare, statistică, interfeţe şi tehnologii web…Poate chiar şi pentru Licenţă…Proiecte care chiar să folosească şi la altceva decât la nota 10 la lab / impresionarea comisiei la Licenţă…

Crăciun Fericit, ţie şi dumneavoastră!

Acasă în Iaşi, pe Independenţei, e o trecere de pietoni. E o trecere mai specială: pietonii trec, şoferii claxonează.

De ce claxonează şoferii? ne întrebăm. Păi pentru ei, trecerea nu mai există. Indicatoarele sunt scoase, trecerea e mutată mai încolo. Atunci…de ce trec pietonii? Ce e în mintea lor?!

Păi nu ştiu, uitaţi-vă şi voi în poză şi spuneţi: e trecere sau nu e trecere? Eu aş spune că este. Şi aşa ar spune şi bieţii oameni care încearcă să treacă strada pe acolo (cam câte un om la 2 minute,aşa), şi primesc claxoane iritate de la şoferi, enervaţi că “ăştia tot n-au învăţat”.

Ce s-a întâmplat de fapt? Păi simplu: cine a mutat trecerea mai încolo, s-a gândit că un indicator de 20 pe 50 de centimetri amplasat la 20 de metri de pieton în direcţia în care acesta priveşte (direcţia trecerii străzii) e suficient să anuleze semnalul clar de trecere de pietoni transmis de zebra de zeci de metri pătraţi vopsită pe şosea.

Greşit!

Stimaţi domni responsabili de această schimbare, oricine aţi fi, soluţia era evidentă şi obligatorie: daţi cu smoală pe zebră! Vopsiţi-o în gri, anulaţi-o, daţi cu diluant în vopsea! Ceva în genul ăsta, aţi prins ideea…Şi nu mai puneţi în pericol viaţa a zeci de oameni zilnic, şi nu mai încurcaţi circulaţia şi enervaţi şoferii şi pietonii, şi nu mai trimiteţi agenţi de circulaţie doar ca să stea să dirijeze o trecere de pietoni care nu mai există…

Văd din ce în ce mai multă ură în perioada asta. Italienii îi urăsc pe români, românii “români” îi urăsc pe românii rromi şi aşa mai departe. Explicaţiile pentru această ură sunt pe cât de simple, pe atât de crude: generalizarea, “spiritul de echipă” şi violenţa sunt mecanisme adânc implantate în natura umană.

Generalizarea e cea care ne învaţă că dacă un şarpe e veninos, trebuie să ne ferim de toţi, dar tot generalizarea e cea care îl poate face pe un italian să urască orice român după ce a fost jefuit de unul dintre ei.

“Spiritul de echipă” ajută o “echipă” (clan, trib, popor etc.) să fie unită şi îi dă putere în situaţii grele. Tot spiritul de echipă a dus la războaie civile absurde şi este destul de vizibil în Italia în ultima vreme.

Violenţa era esenţială în supravieţuire pentru strămoşii noştri, şi încă mai este un mijloc la îndemâna celor lipsiţi de alte mijloace de supravieţuire din ziua de azi. Tot violenţa e folosită ca mijloc de răzbunare pentru orice e considerat nedreptate (indiferent de cât de subiectivă e judecata) şi a dus recent la execuţii şi atacuri asupra unor oameni nevinovaţi.

Explicaţii se mai pot găsi, dar concluzia pentru mine e una: hai să avem grijă pe cine urâm şi de ce, xenofobia şi rasismul sunt mult mai aproape decât credem!

În ultima vreme nu prea am mai ţinut pasul cu rss-urile. De scris pe blog nu mai zic. Cu mailurile de-abia am ieşit pe 0.
Motivul principal e simplu: vara în Finlanda e scurtă şi frumoasă. Trebuie să profiţi de ea cât poţi, că după aia urmează o iarnă de vreo 6 luni, rece, umedă şi gri.

Un alt motiv ar fi că..am învăţat să desenez! Bine, nu o să mă vedeţi prea curând făcând portrete pe bani sau deschizând vreo expoziţie..am învăţat doar nişte lucruri de bază, dar oricum…sunt uimit şi eu de progres.

Asta nu e ca să mă laud pe mine, normal. Vinovată e Betty Edwards, cu cartea ei Learn to Draw: Drawing on the right side of your brain. De acolo am învăţat câteva lucruri despre cum funcţionează creierul, de ce ne vine atât de greu să desenăm, cum să trec peste barierele obişnuite în desen şi, mai important, cum să văd. O carte care sigur şi-a meritat timpul investit în ea.

Eu unul am luat-o de la bibliotecă de aici, dar se pare că există şi un sit. Nu garantez că are tot ce are cartea, dar poate merită încercat, pentru cei interesaţi.

…Poate în curând am să urc pe undeva capodoperele, pentru cei curioşi de evoluţia lor.

James Howard Kunstler vorbeşte despre “tragedia suburbiilor” – felul în care sunt proiectate şi costruite, în cea mai mare parte, oraşele americane. Prezentarea e antrenantă, amuzantă, interesantă şi presărată cu multe lucruri de ţinut minte.

[youtube width="320" height="240"]http://www.youtube.com/watch?v=Q1ZeXnmDZMQ[/youtube]

Acum câteva zile m-am trezit pe lângă nişte skateboarderi, cu o jumătate de oră liberă şi camera Loredanei la mine. Am pus nişte poze pe Picasa, pentru cei interesaţi.

Am fost şi noi la Eurovision, dacă tot suntem pe aici prin ţara care a organizat. Nu am fost chiar acolo în Hartwall Arena, bineînţeles. Biletele erau mult prea scumpe comparativ cu calitatea muzicii, pe care o ştiam din alţi ani (adică melodii de la slabe la cel mult bunicele). Am fost în piaţa din faţa Bisericii Albe (pe undeva prin centru adică), unde erau frumos instalate două ecrane mari la care puteai privi spectacolul şi te puteai bucura de atmosferă (era o scenă şi acolo, au fost şi trupe care au cântat în deschidere, multă lume, s-a şi filmat un pic… ), totul pe gratis.

Toate bune şi frumoase, până la momentul votului. Uitaţi-vă şi voi la imaginea de mai jos şi încercaţi să observaţi ceva un pic ciudat…

Aţi observat bine, lipseşte numărul de telefon!! Şi a lipsit de la început până la sfârşit, şi nu a avut nici o tentativă să apară pe vreunul din cele două ecrane… Şi uite aşa cei nu ştiu câte mii de oameni adunaţi în respectiva piaţă din centrul Helsinki-ului, nu au putut să-şi voteze formaţia favorită! Şi uite aşa nu am putut şi eu să-mi fac datoria patriotică…

Singura explicaţie logică pe care am găsit-o e următoarea: ce primeam noi era template-ul. Adică transmisia de bază, peste care fiecare televiziune care o cumpăra, punea numărul potrivit ţării şi tot ce mai dorea. Bănuiesc că finlandezii care se uitau la TV au putut vota. Oricum, un mic detaliu scăpat care a contat mult…Mii de oameni dezorientaţi, şi rămaşi cu un gust puţin amar, până la urmă…Păcat, pentru că organizarea în rest mi s-a părut foarte bună. Da’ de-acuma, asta e…

Sper numai să nu păţim ceva asemănător şi la o altă votare, mult mai importantă, care se apropie cu paşi mari… N-aş vrea să ratez încă o ocazie de făcut datoria patriotică…:D

…Pentru cei interesaţi, avem şi nişte poze şi filmuleţe de pe la Eurovision.

Cam asta a fost..Ne auzim curând. Cu ceva veşti bune, sper!

Uite-aşa am trăit şi o iarnă în Finlanda.

A început destul de cald (în Decembrie nu a nins mai deloc), şi am fost tentat să cred că am să scap ieftin. Dar nu a fost chiar aşa.

Deşi, din ce am înţeles, a fost totuşi o iarna mai blândă decât în alţi ani, tot am gustat din tot tacâmul.

Am avut şi temperaturi de -20C, am avut şi vânt, am avut şi umiditate 90%.

Am înţeles şi eu ce mi se tot spunea că la -1C poţi simţi că e mai frig decât la -20C. Şi sunt perfect de acord.(e nevoie doar de o “briză” umedă venită dinspre ocean)

Am plecat la serviciu pe întuneric şi m-am întors tot pe întuneric. Am căutat ferestre mari la stradă şi m-am “instalat” lângă ele să savurez cele 3-4 ore de lumină de afară.

Am văzut şi gri-ul continuu (când nu ninge şi e foarte puţină lumină, totul pare gri) considerat de unii una din cauzele numărului foarte mare de sinucideri de pe aici.

Dar am supravieţuit. Cu 2 perechi de pantaloni (a se citi izmene plus pantaloni), 2 pulovere, o haină rezistentă la vânt şi restul accesoriilor, totul a fost ok.

Şi acu’ o săptămână a venit şi soarele. Soare, căldură (0-5C), zile mult mai lungi şi trotuare uscate. Şi am ieşit şi noi ca muştele şi ne-am bucurat de el şi ne-am plimbat şi am sărbătorit ceea ce noi vedeam ca venirea primăverii.

Dar surpriză! Ieri a început cea mai urâtă ninsoare şi cel mai urât vânt şi cea mai de…neuitat vreme de când sunt eu aici. (bineînţeles, sunt subiectiv, pentru că sunt şi răcit şi m-am şi săturat de iarnă)

Şi cam aşa e iarna în Finlanda