Despre viaţă şi interacţiune

Uite așa trebuia să fie la școală!
Oxygen from Christopher Hendryx on Vimeo.

Dacă nu știați deja, Suedia e o țară în care moda e tot timpul la modă. În general toată lumea e care mai de care mai elegantă sau trendy, sau cum s-o mai fi spunând.

Anul ăsta, moda va fi fără fustă. Ciorapi și cu un tricou mai lunguț ajunge, nu?

Deci fetelor, fiți pe fază!

Weekendul trecut am dat din întâmplare peste un protest anti-Israel care se întâmpla pe aici prin Malmö. Am făcut niște poze, pentru cei interesați.

P.S. A, era să uit să spun: partea cea mai interesantă pentru mine a fost să văd multe steaguri roșii cu Partidul Comunist Suedez. Pe mine personal mă cam sperie un pic când văd din astea, ca să fiu sincer. Dar bănuiesc (sper) că la ei definiția de Partid Comunist e puțin diferită decât la noi…

Există un lucru despre care blogerii și cititorii par să aibă concepții total diferite: comentariile. Țin minte asta de pe vremea când mai scriam și eu pe aici, și recent mi-a fost confirmat de persoane cu care am mai discutat.

Deci hai să facem lucrurile clare. Dragi cititori, comentariile sunt ca drogurile pentru blogeri: când le primesc, sunt în al nouălea cer, când nu, intră în depresie. Când un blogger vede ceva comentarii adunate la un post, deja parcă îi vin idei pentru următorul și abia așteaptă să îl scrie. Când vede 0 comentarii în fiecare zi, probabil începe să se întrebe dacă nu cumva are treburi mai bune de făcut. Nu, o linie pe chat sau un mail în care scrieți ce mult v-a plăcut ultimul articol nu e același lucru. E frumos, și arată că măcar vă pasă și de autor, dar nu e același lucru.

Acuma, dacă nu vă place ce scrie cineva, bineînțeles că puteți să nu lăsați nimic, ba mai mult, e indicat să nu citiți nici articolul următor, pentru că e probabil o pierdere de timp și pentru voi și pentru el.  Sau, dacă vă e prieten și știți că poate mai bine, un comentariu negativ e de 10 ori mai apreciat decât niciun comentariu.

Dar dacă ce ați citit are în vreun orișicare fel relevanță pentru viața voastră, sau v-a făcut să zâmbiți, sau v-a pus pe gânduri, probabil ar fi frumos să lăsați acolo un semn de recunoștință. Pentru că dacă nu lăsați, s-ar putea să nu mai existe un următor articol.

Aşa..a urmat partea mea preferată – pistolul de lipit…

Cred că tare ar mai râde taică-miu de mine dacă m-ar vedea la masa aia – eu, care nu am avut niciodată nici în clin nici în mânecă nici cu electrice nici cu electronice…Da’ în sfârşit, am prins destul de repede tehnica de lipit ca lumea, l-am mai întrebat pe “profu” (un tip de-o seamă cu mine) cum să măsor dacă e bine, am mai luat câte o gură de fum de cositor (sau cum s-o fi chemând), şi m-am pus pe treabă.

Tocmai când mi se părea că am şanse să termin totul la timp (toată lumea îmi spusese că nu o să am timp), mi-am dat seama că ce făcusem eu cu electronice nu prea intra în ce făcusem eu din lemn, aşa că am mai început o tură. Şi uite aşa am intrat în mod oficial în criză de timp.

Da’ na, de-acuma aveam experienţă, şi cum-necum a doua oară a mers mai repede şi am început să mă apropii de sfârşit:

httpv://www.youtube.com/watch?v=K9wOqz4SH4s

A, am uitat să spun că asta se întâmpla în ziua dinainte de prima expoziţie, care urma să fie la noi la şcoală. Şi ziua următoare era sâmbătă, şi nu aveam acces în atelierul de electronice. Asta înseamnă că eram cam în grabă.

Tot în ziua respectivă, a venit şi Adi, pe care cică eu îl invitasem la mine în Malmö. Şi doar nu era să îl duc şi eu ca omul la o bere în oraş sau să mai stau la taclale cu el…l-am pus la treabă:

httpv://www.youtube.com/watch?v=Gh2eVVdfSVQ

Şi uite-aşa, Adi cu ultimele ajustări la partea din lemn, eu cu ultimele ajustări la partea electronică..toate bune şi frumoase, până la partea mai puţin bună şi mai puţin frumoasă: când să probez totul laolaltă, mi-am dat seama că potenţiometrul meu nu citea cum trebuie. Mai bine zis, nu mai citea deloc. Am mai lipit o dată să fiu sigur că e bine, l-am întors pe toate părţile, şi totul părea în ordine. Dar degeaba. Bineînţeles, ar fi ajutat dacă ştiam să folosesc un aparat de măsurat, pentru că aş fi aflat că potenţiometrul era ars (ars la propriu, de la pistolul de lipit) – dar am aflat asta de-abia mult mai târziu.

Cam pe la 10 s-a terminat distracţia pe ziua respectivă – noi am mai fi stat, dar reuşisem să aflăm pe la vreun 10 fără 5 că şcoala se închide la 10 vinerea – şi după ce se închide, nu poţi ieşi fără să vină cei de la pază şi protecţie…Am ieşit pe la 10 fără 2 şi am mers acasă.

Următoarea zi a fost expoziţia, şi a trebuit să mă mulţumesc cu ce aveam: jucărica era gata, aprindea chiar şi beculeţe, doar că… nu prea interacţiona:

A fost Sustainable Innovation 2008 în Malmö, şi m-am băgat şi eu voluntar, şi am putut vedea cea mai mare parte a prezentărilor (inclusiv cea a lui Alex Steffen, de la WorldChanging), ceea ce n-a fost rău deloc.

Un site cu un concept foarte fain de care am auzit în una din prezentări e ExxonSecrets, de la Green Peace – acolo pur şi simplu sunt vizualizate legăturile dintre “cercetătorii” oponenţi ai măsurilor pentru mediu şi compania Exxon, principalul distribuitor de benzină în U.S.

Acuma mă întrebam cam ce fel de situri din astea cu “ruşinică” am putea face şi noi pentru politicienii şi ziariştii noştri. Asta numai aşa, ca să ştim şi noi cu cine vorbim.

Da, încălzirea globală e aici. Eu ce tot vă spun de ceva vreme?

Sursa originală:

http://koti.mbnet.fi/taih//kuvia/generic/warm.jpg

Încercam azi să fac un grup pe Google Groups…Imaginea de mai jos e de la pasul cu “introduceţi textul din imagine pentru a confirma”.

A venit şi vremea răspunsului la ghicitoarea din articolul precedent.

Era vorba despre designul unui buletinul de vot de la alegerile prezidenţiale din U.S. în 2000. Designul în cauză arăta cam aşa:

Designul are mai multe probleme, dar problema principală e alinierea incorectă a căsuţelor candidaţilor cu opţiunea de vot corespunzătoare. Deşi săgeţile indică opţiunea corectă pentru fiecare set de 2 candidaţi, alinierea greşită a rândurilor, împreună cu aşezarea pe 2 coloane, crează confuzie. Poate unii dintre noi cu minţile mai luminate am fi înţeles designul şi votat corect, dar să nu uităm că votul într-o democraţie e teoretic universal, deci ar trebui să fie perfect accesibil şi celor mai slabi de minte.

O soluţie mult mai bună (pe care am găsit-o tot în carte)  ar fi fost asta:

Acuma, partea interesantă e alta:  dacă ne uităm din nou la prima variantă, observăm că principalii candidaţi, Bush şi Gore, sunt la numerele 3, respectiv 5. Între ei, la numărul 4, e un anonim, Pat Buchanan. Să zicem că sunt un om care nu a înţeles subtilităţile acestui design inteligent şi nu a observat că există şi o a doua coloană. Să zicem că tot ce mă interesează e să îl votez ori pe Bush, ori pe Gore, şi mă uit doar după ei în listă. În cazul ăsta, nu prea aş şti care e treaba cu bulina a doua de sus (nr. 4)
. Aş putea presupune că fiecare 2 candidaţi au 2 buline, şi că bulina a 2-a e deci pt Dick Cheney. Sau aş putea presupune că buletinul a fost printat puţin greşit, şi că prima bulină e pt Bush şi Cheney, iar a 2-a pt. Gore şi Lieberman. Oricum ar fi, sunt ceva şanse ca Buchanan, candidatul de la numărul 4, să fi primit ceva voturi pe care nu le merită. Şi asta chiar s-a întâmplat, după cum spune cartea: Buchanan a primit mult mai multe voturi decât te-ai fi putut aştepta din sondaje.

Asta ce înseamnă? Datorită designului buletinului, Buchanan a luat voturi pe nedrept ori de la Bush, ori de la Gore, ori de la amândoi. Hai să presupunem că le-a luat de la Gore (mie aşa mi se pare mai probabil, de altfel). Şi hai să ne amintim cât de strânse au fost alegerile în 2000 în America… Lumea ar fi fost puţin altfel cu 8 ani de Gore în loc de 8 ani de Bush, nu?

Designul contează.

Am găsit poza asta în Universal Principles of Design. Observă cineva ceva interesant? Aştept păreri.