Despre viaţă şi interacţiune

Azi m-am distrat citind un articol (în engleză) despre noile semafoare din unele oraşe din Anglia.

Designerii semafoarelor s-au gândit că ar fi o idee bună să inoveze, fără să se deranjeze să înţeleagă designul semafoarelor clasice (ca să ştie măcar ce aruncă la gunoi), sau cel puţin să testeze designul cu niscaiva oameni înainte să îl pună pe străzi…

Design for the other 90% este o expoziţie de produse inovative dedicate “lumii a 3-a”, mai exact celor 90% din populaţia Globului pentru care electricitatea, apa şi Internetul nu sunt ceva chiar atât de banal.

Unele dintre proiecte sunt de-a dreptul impresionante (în special prin simplitate şi creativitatea în utilizarea resurselor minime disponibile).

Multe dintre proiecte au plecat de la problema rezervelor de apă extrem de limitate disponibile în unele părţi ale lumii (în special Africa, dar nu numai). Probabil unele dintre aceste produse/proiecte/idei ne-ar fi prins bine şi nouă vara asta…Oricum, nu e prea târziu să aruncăm o privire. La anul am putea avea nevoie şi mai mare de ele…

Mi se întâmplă uneori să mă grăbesc la judecat un produs (sit/ aplicaţie/ dispozitiv/ sistem) şi eventual să trag concluzii greşite. Şi am observat că sunt şi mulţi alţii care fac la fel. Am citit de destule ori pe bloguri comentarii de genul: “ce naşpa e sigla asta”, “nu e intuitivă aplicaţia”, “situl ăsta nu prea ţi-a reuşit”, “e varză, frate!” sau “e super-mişto”.

Atâta timp cât comentariile vin de la utilizatori obişnuiţi, totul e în regulă. Oricine are dreptul la o părere, şi dacă utilizatorii fac parte din “publicul ţintă”, cu atât mai bine: designerul poate folosi acest feedback preţios pentru a încerca să afle ce e bine şi ce rău la produsul construit.

Dar când vin de la alţi designeri sau “specialişti” în grafică, web, interacţiune sau utilizabilitate, comentariile în genul de mai sus nu au (sau nu ar trebui să aibă) nici o valoare. Sunt, în cel mai bun caz, destructive, iar în cel mai bun, inutile.

Sunt multe lucruri de luat în seamă când evaluăm un rezultat al unui coleg de breaslă. Dintre ele aş menţiona: utilizatorul final, cu nevoi, scopuri şi caracteristici specifice; modelul afacerii pentru care e realizat produsul; imaginea care se doreşte a fi transmisă de către o companie; raportul dintre resursele disponibile şi valoarea adusă clientului sau utilizatorului; şi altele…

Poate cel mai important de reţinut e un lucru evident în aparenţă, dar destul de greu de conştientizat: s-ar putea ca produsul să nu îmi fie destinat mie; s-ar putea ca produsul să fie şi intuitiv, şi atractiv, şi important şi tot aşa doar pentru un anume grup de utilizatori sau doar în anumite situaţii. S-ar putea ca asta să fie tot ce îi trebuie produsului ca să aibă succes. Şi atunci s-ar putea să se demonstreze că părerea mea nu are nici o valoare.

Poate e greu la început, dar dacă vrem să avem păreri constructive, cred că cel puţin noi, designerii, ar trebui să începem să ne punem altfel de întrebări când evaluăm un produs. Întrebări de genul: oare cui îi e destinat? Oare se adresează cui trebuie? Oare transmite mesajul dorit? Oare i s-au făcut teste de “usability”? Eventual cu utilizatori din publicul ţintă? Oare place cui trebuie? Oare are rezultate?

Şi atunci poate vom putea să construim mai multe comentarii în forma: “Cred că [...], pentru că [...]“, şi “Eu poate aş fi încercat [x] pentru a îmbunătăţi [y]“.

Un proiect foarte interesant, de la Microsoft. O suprafaţă interactivă, cu manipulare “directă” şi multi-touch. Prezentările arată mai mult despre ce se va putea face cu ea. Tehnologiile nu sunt noi, bineînţeles, dar par exploatate foarte bine (doar vorbim de Microsoft). Şi uite-aşa vine încă o bucăţică din viitorul nostru

P.S. Eu am folosit secţiunea About ca să mă lămuresc exact despre ce e vorba.

P.P.S. Mersi, Bogdan

P.P.P.S. Am găsit şi un demo cu Microsoft Surface.

Una din diferenţele majore între uleiurile scumpe şi cele ieftine, este, bineînţeles, ambalajul. Şi trecând peste diferenţele evidente între cele două (sticlă în loc de plastic, volum mai mic, formă mai distinsă, încredere mai mare în produs, ‘garanţia calităţii’), mai este un element care, pentru mine, creşte semnificativ valoarea produselor respective: capacul.

Din câte uleiuri scumpe am cumpărat până acum, nu cred să fi fost vreunul fără un sistem de scurgere a uleiului astfel încât să nu se murdărească sticla. Putem spune acelaşi lucru despre sticla de ulei din cămara mamei? Unisol, Bunica, Floriol? Mergeţi şi încercaţi să luaţi sticla în mână. Eu zic că vă murdăriţi…

De ce sticlele obişnuite de ulei nu au un capac / un design al sticlei aşa cum trebuie? Nu ştiu. Nu cred că e un lucru greu de făcut. Şi cred eu că rezultatele ar întrece mult investiţia. Oare pur şi simplu nu s-au gândit? Când te gândeşti cu adevărat la user/client, găseşti soluţii care să îi satisfacă nevoile. Sau poate segmentul lor de piaţă e interesat numai de preţ? N-aş prea zice. Din campaniile lor publicitare nu prea se înţelege asta.
Rămâne să mai vedem. Eu cred că prima mare producătoare de ulei ‘obişnuit’ care îşi rezolvă problema de ambalaj şi îşi face apoi reclamă câştigă o bucată serioasă de piaţă. Cine ţine pariul?

Ţi-a plăcut articolul? Aici îl poţi vota pe Blogoree.